O puzderie de luminite albe sclipitoare. Ma intind pe iarba si le vad, parca le vad povestea, trecutul... niste fapturi splendide. Atenta la ele parca ceva magic mi-a intrat in ochi...pulbere de stele. Toate amintirile se revarsa pe o raza curgand din adancul sufletului stingher si obosit, plapand si mic. Ceva ma face sa plang dar nu stiu daca de tristete pentru trecerea inexplicabil de trista a momentelor fericite sau de bucurie pentru ca am trait acele momente. Ceva ma impinge de la spate...imi da aripi...curaj... ma sfatuieste sa zbor, sa zbor printre ele, printre stele si sa las melancolia amintirilor sa ma invaluie in fericire, tristete, lacrimi, zambete. Nu stiu ce se intampla cu mine, ma pierd in lumina lor. Parca ceva sau cineva imi sopteste sa le las sa cada, sa le vad, sa le retraiesc...dar nu pot, oricat de mult as vrea, nu pot...e imposibil sa las prezentul in urma si sa ma duc sa ma bucur de trecut...de clipele care s-au dus. S-au dus fara nici un rost...s-au pierdut...nu mai am ce sa fac, doar sa-mi aduc aminte de ele si sa nu le las sa moara...asta va fi imposibil pentru ca de fiecare data cand ridic capul noaptea la cer, le vad pe ele, pe stele...atunci amintirile imi reinvie si sclipirea si delicatetea lor imi ia mintea, ma deconcentreaza...un sentiment placut avand in vedere ca au trecut si ca nu o sa ma mai intalnesc cu ele, sunt de negasit...lucrul acesta splendid se intampla numai cand ma uit la ele... LA STELE. Asta am in cap cand spun stele.
"...Si totusi au murit, dar le las sa reinvie..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu