I love baloons...

Sparks fly...

De abia daca se mai misca leaganul...nici eu nu-i mai dadeam avant...stateam, pur si simplu stateam acolo cu capul aplecat pierduta in gandurile mele. Deodata se aude o soapta...ridic capul si o raza de soare era indreptata spre padure...parca mi-ar fi zis sa ma duc acolo...si eu o urmez. Cu picioarele desculte ma afund in padure, pe iarba verde si cruda a verii. Soaptele se aud iar...le urmez...se aud din spate...ma intorc...NIMIC. Multe soapte din toate directiile...prea multe...mintea mi-era invadata de ele...nu mai puteam...ameteam; totul se invartea...ma ametisera. Ma opresc si cad...se opresc, soaptele se opresc. Ma uit in sus, printre crengile copacilor, la norii plutitori, pufosi si albi. Ma ridic cu tarie si incep sa fug...nu stiu nici eu unde. Deodata privirea mi-era cufundata...m-am oprit, atintita la acel lucru. Milioane de sclipiri, ma apropii de ele si vad ca erau zane, zane mici, albe...zane facute din sentimentele mele...din bucurii, din tristete, lacrimi, zambete. Privesc uluita de farmecul irezistibil. Ma intorc incet si incep sa fug spre iesire, inapoi spre casa, caci credeam ca mintea mea a innebunit. Soaptele zanelor ma urmaresc si nu ma lasa in pace. Speriata, maresc viteza. In spatele meu totul se transforma in pulbere de stele si cat de curand si pamantul de sub picioarele mele se transforma. Lacrimile incep sa cada...mi-era frica...eram speriata. Ma impiedic de o radacina de stejar si cad inconstienta. Dupa 5 minute realizez ce se intampla si ma trezesc...soaptele nu se mai auzeau, totul era normal. Cu o privire speriata, imi intorc capul crezand ca totul s-a transformat in pulbere de stele si ca sunt in alt taram...totul era normal, padurea era ca inainte...nimic nu s-a intamplat. Ma intorc spre poarta de la iesirea din padure, se vedea casa mea. Cu o rasuflare ies. Cand sa inchid usa ma intorc si ma uit in spate, ingandurata, mintea mi-era plina de intrebari: "Ce a fost asta? A fost un vis? Oare a fost real?". Nu stiam raspunsul la aceste intrebari asa ca m-am intors si am plecat uitand totul si lasand in urma.

 Erau zane sau sentimente sau poate creatii ale imaginatiei mele?...Nu stiu...

Un mic zambat...

Tristetea s-a asternut peste inima mea. Totul e pierdut, fara speranta...o lume neagra incolora...o melancolie continua amestecata cu tristete si suferinta. Parca totul ar fi gri si singuratic, fara culoare, fericire si dragoste; fara vise, nu-i de mirare de ce lumea asta nu mai are culoare...visul e speranta fericirii, cel care iti deschide mintea spre bucurie...si totusi parca ceva vrea sa iasa din mine si sa tipe tare, parca ar fi fericirea si culorile, dar tristetea si lacrimile le afunda in interiorul sufletului meu, uitate.. Si tot se zbate sa iasa, pana cand cedeaza si striga : "zambeste". Eu nedumerita, stau si ma gandesc la ce s-a referit...ce vroia sa spuna...oare chiar antidotul tristetii era un mic zambet? Exista doar o cale de a afla...cu speranta si vise, increzatoare ca va merge, ZAMBESC...lumini ies din mine...lacrimile dispar, totul prinde iar culoare...bucuria si fericirea izbucnesc afara si ascund lacrimile si tristetea in mine, inchise pentru totdeauna, pazite de un mic gardian, UN MIC ZAMBET cu puteri magice.

Cand totul cade, tot ce trebuie sa faci e sa ridici capul si sa ZAMBESTI...